carpe diem

* Există un fel de carpe diem creştin, un fel de iubire de viaţă proprie credinciosului?
- Să te bucuri cinstit de viaţă, cu grija transcendentală a unei fericiri în lumea de dincolo, acesta ar fi carpe diem-ul creştin.

(sursa Q: Cea mai frumoasă istorie a fericrii)

când luminile se clatină spre Dumnezeu

e o zi cu soare color, cu cochete străzi, cu oameni aranjaţi frumos pe străzi, cu zâmbete lente şi glas tunat în parcul în care vântul adie aproape de iarnă. e liniştea unui oraş vestic, linişte ce îţi fură pledoaria în faţa speţei umane deviante. blând, privirea sărută literele cărţii, obrajii jelesc aerul greu udat de Bega aproape vinovată, iar mâinile răsfoiesc cu patos noile idei. e aceeaşi zi în care banca din malul lacului aduce Ziguratul, în care tinerii se doresc. e linişte în acest imposibil pământ. o linişte fară de chip. poate totul seamănă cu catedrala Sf. Ştefan din Viena, locul în care oamenii pioşi aduc plecăciuni şi îşi acoperă glasul cu sărutări aproape sincere.
aici mă pierd fără scop, fără unul vizibil poate, dar aici tac şi adun idei, apoi apropii zilele de nopţi şi formez o nouă dimineaţă, un nou apus, poate doar aceeaşi idee fundamentală în care viaţa fără Hristos e o pierdere de viaţă.
aici, pe ape, predestinările nu mai au acelaşi interes, libertatea fiind singura aptă de unire în Divin. dincolo, ei se pierd în injurii, atacă viaţa lor fragedă şi tremură în faţa morţii.
Dumnezeu plânge.
departe, iubita comentează litera sacră a româniei.
singur, imaginea mă fură. e limpede chipul în apa verzuie. mâna desenează apusul, acel loc în care trupul aţipeşte credul. e o nouă zi uneori. acum e aproape târziu. soarele se scutură de bătrâneţe, iar Cerul se apropie tot mai mult pentru acele armaghedoane iminente. mă înfioară cumva re-venirea Lui.
aleg să îmi plec genunchii, mândria şi demonizarea umană în braţele Lui. Poate e aceeaşi revenire, dar fără ea viaţa s-ar sfârşi cu plumb şi cădere.
poate ultima.

O cameră micuţă

O cameră micuţă, dar de prieteni plină.
Ce-aveau şi foc în suflet şi-n ochi aveau lumină.

Versuri care se potrivesc atmosferei uriaşului, maximul de maşină posibil pe dealurile din Bucureşti. Uriaşul, maşina cu sufletul în spirală, care se lasă condusă ca lumea din melodiile Coldplay.
De azi, 1 octombrie, uriaşul are garaj virtual, unde joacă table şi macao.
Nu se supără, nu claxonaţi.

Fuga

Iubito, eu cu tine am să fug
peste câmpuri, pe lângă semafoare
peste pumni de pământ
şi trupuri îngheţate de porumbei
pe care au năpădit furnici.
Iubito, eu cu tine am să fug.

Iubito, eu cu tine am să fug
şi poate am să mă îmbrac scafandru.
Tu nu ai să te sperii,
o să adormi cu tremurul de coaste.
În fiecare zi am să fiu altul.

Iubito, eu cu tine am să fug
spre ţara unde stelele sunt rochii
pe care tu le porţi atât de mândră.
Iubito, eu cu tine am să fug
şi numai ţie am să îţi cânt.

sursa Q pentru vaxaly.blogspot.com : Chaos and Smiles

dragostea de ţară

E greu să-ţi găseşti alinarea într-o lume convinsă de ratarea ta încâlcită, de universul tău constrâns de rumegări astrale, în acele somnuri devenite comice. Comicul e mâzgâleala şi balul acesta mascat doar în plecăciuni umane, în aceleaşi guturale fraze depravate. Erecţia mentală îmi mortifică somnul (fizic), trecând testul haosului verbal, de fapt, mental în impotenţe deocheate de a vă convinge că dragostea de patrie e semn de convinsă demenţă. A. Pleşu vorbeşte de juise grave demenţial, contemplând o Lisabonă condusă de un spectru al frumuseţii verbale. Poate Raiul o fi acolo. Totuşi dragostea de ţară naşte melancolie sobră, un confiscat sentiment de psihedelic eroism. Ce ar putea urma? Poate doar un Dumnezeu neplictisit în aranjarea haosului pe care îl plantăm convinşi de urâtul de mâine, prizonieri printre roboţi birocratici, înmiresmaţi de literatură şi artă modernă. Poate asta e soluţia: Întoarcerea Lui acasă, acolo de unde L-am hăituit cu câinii noştri, filosofi şi fizicieni demenţi de neutru şi degeaba, convinşi totuşi de maşina umană – o dereglare a ordinii – ca singură câmpie aptă, în care se merită (re)plantată dumnezeirea. Poate chiar Nietzsche era dementul artist, salvat doar de acel alienat (im)plantat cu capodopere texte, care a rumegat “construcţia modernă”, faultând ordinea, dar aplaudat de mâini de carne, ansamblate cu drag odată în Eden. Tot pe coline nobile, la margine de laicizare, de altfel logică, se va (re)naşte sub privirile coborâte ale umanităţii smerite şi poate pocaită de un iad luminat (dar şi acesta laicizat), acel Duh, Zeitgeist care va sfârteca frumosul cer aranjat în ordine de Soare şi va fiinţa Întunericul, că doar fizica clatină Universul, uitând acei proroci falşi că odată Cuvântul s-a întrupat şi că din “nimic” s-a făcut cunoaşterea. Biblia sfârtecă abisul. Un anume L.M. m-a provocat (scrie bine în dileme) să cercetez. Ei bine, domnule, Dumnezeu tot acolo matematizează axele, tot de acolo cântăreşte atomii şi tot de acolo râde căderea şi târârea în colb a fizicilor tale. Eu zic că sfârşitul lumii e mai degrabă catafatic şi nu doar anahoreţii ştiu asta, ci şi “cercetarea” dumitale va lămuri într-o seară de groază "mintea cea de pe urmă”, că această carte “uşor desfiinţabilă” va ordona un Sfârşit pe bune (aşa cum zice Claus), fără dreptul la replică a lui Ombladon sau Andrei Gheorghe (pe care, pe bune, îl apreciez şi respect pentru scrierile unice de care are parte).
Dar poate dragostea de patrie (cea pe bune) m-a rupt de somn pentru aceste litere, albe din negru pur. O patrie de dincolo.

"scurt metraj" despre fericire. part.3

Atunci când ne inundă iubirea şi când prin ea simţim fiecare secundă de viaţă, începem să ne simţim mângâiaţi. Prin renunţarea la mine, în detrimentul celuilalt, aduc mângâiere pentru fiecare clipă de necaz şi devin astfel o bucurie şi motiv de fericire. Prin mângâiere înţelegem nu doar alinare strict trupească, ci şi lupta mentală pentru dobândirea fericirii celui care am devenit. Dar iubiţii simt cel mai bine această trecere a iubirii de la sine la celălalt prin expresia sensibilă în însoţirea mâinilor. Aici apare bine exprimată ambiguitatea faptului de a lua şi a da. Mă descopăr pe mine şi prin dăruirea mâinii mele primesc mâna celuilalt, astfel înmânez altcuiva ceva, [posesia mea] prin urmare înceteaza să mai fie al meu. Dar prin gestul meu primesc deasemenea ceva ce nu-mi aparţinea până atunci. Aşa că datul cu luatul se succed [mâna poate să dea sau să ia ceva, dar poate ea să dea şi să ia în acelaşi timp?]. În iubire, regula succesivităţii a lui "a da" şi "a lua" dispare. Doi oameni care se iubesc dau şi iau în acelaşi timp prin dăruirea mâinilor şi pentru că se da şi se ia pe sine, mâna păstrează ce dă şi primeşte ceea ce deja are. ~"Mâinile care se întâlnesc şi rămân unite sunt pecetluirea faptului că eu-rile noastre s-au dat şi s-au primit deopotrivă: m-am dat în mâna celuilalt şi totodată l-am luat pe celălalt la mine"~. [1]

În mod fundamental, eu sunt iubirea şi deci fericirea, prin capacitatea de a mă pierde în altceva decât în mine. Şi doar prin iubire aflu că pot fi fericit şi că în esenţă sunt liber. Ceea ce rămâne în mine după ce fericesc pe altul, desfiinţându-mă pe mine, este fericirea însăşi: puterea de a fiinţa în altceva decât în noi, astfel eu devin dorinţa pură de a mă pierde în altul. Eu mor şi mă nasc de fiecare dată în locurile în care mi-am investi capitalul de iubire şi astfel mor şi mă nasc de fiecare dată când am fericit pe altul, renunţând la a mai fi eu în prim plan, renunţând astfel la dorinţa de a face rău, cât şi la timpul şi la fericirea mea pentru ca altul să se bucure de mine şi de clipele mele de fericire.

Hristos s-a făcut nimic [renunţând la dumnezeire pentru a fi uman] pentru a ne face fericiţi şi, paradoxal, Şi-a dat viaţa nouă pentru a fi, pentru a ne ferici de Chipul lui Dumnezeu. Isus a ales să moară pentru a face cu putinţă continuarea vieţii noastre şi a fost posibilă moartea tocmai pentru că El s-a identificat cu noi prin Chipul Creaţiei, identitate primită de noi în Eden.

~[1] Gabriel Liiceanu, “despre limită”, pg.131

Aruncă

Aruncă înstristarea, tu ştii că amândoi
putem să rupem lumea cu gândurile ei,
putem să stingem focul distanţei dintre noi,
putem să râdem dorul ce-apasă-n ochii grei.

Aruncă întristarea.

scris de: negru pe negru

nouăzeci şi trei. melancolia unei îmbrăţişări care îmi sparge pieptul

o pauză de iubire în fuga după treburi cereşti sau cum a început totul:

Era după-amiază rece, plictiseală tautologică şi un gram de libertate în discuţii grele despre muzici, predicatori şi poeme. Da, erau poemele, era ea, fata cu poeme cum aveam să-i spun mai târziu, era George Şovu şi prima oară când îi auzeam frumuseţea. M-a cuprins apoi nebunia cunoaşterii, dorinţe aprigi de a înţelege frământările universale ale poeţilor şi a început oarecum şi cu o carte. Soljeniţn – Arhipeleagul Gulag. Apoi a fost o tăcere cuminte şi o seară. O seară în care revelaţiile au fost aprige, în care i-am desenat chipul în cuvinte, seară în care uimirea i-a cuprins trupul şi cuvintele fiinţa. Apoi zeci de ore în care aberam în neştire temeliile fiinţei, în care am născut culoarea, negrul pur, în care cele mai crunte texte s-au născut. Târziu, a fost un Martie al tăcerii, apoi o revenire bruscă şi un Joc, un joc al luminii pe negru, joc neînţeles, aberant şi fanatic. Apoi abisul normal, ca un mers corect al respingerii. Dar Lumina s-a clătinat iarăşi şi din infinitul negru, mândria a cedat. Era un alienat primordial, o formă incompletă de chip sulenemit, un haos de culori, un infinit de reprimări. Dar era ceva care lega alte frângeri, era o forţă supranaturală care aducea înapoi frumosul, culoarea şi fiinţa, care aducea înapoi pe noi. Apoi a urmat revederea, într-un iunie fioros, cu trenuri care nu îşi ating ţinta decât târziu, dar care a adus în real tot infinitul acela care robea din vecie fiinţele noastre. A devenit astfel un 6 în iunie, dată aproape exactă a devenirii, urmată de mii de paşi şi aberaţii filosofice, ca în ceasurile în care dimineaţa răsărea din telefoanele consumate de cuvinte acolo la mine în căminul rece al Bucureştiului, la ea în căldura plapumei aproape roz. Am luat acel 6 ca zi în care noi am ales să fim, să fiinţăm unul în celălalt ca formă desăvârşită, ca uitare a unui trecut profan sau poate limpid.
Povestea nu e completă, virtualul fiind inapt de cunoaştere, dar e o parte a ceea ce este trasat cu graţie pe retina sufletelor noastre.

(chipul în care ideea a ales sa fiinţeze)

Momentele m-au dus spre Timişoara, oraş plin de artă, oraş în care oamenii au murit pentru libertate, oraş care a început să-mi surâdă cald. Parte din poveste aici a început. Era o seară în care cerul plângea, în care frigul ne amorţea viaţa, erau doi tineri grăbiţi pe străzile băltite, era o Lună clară care le veghea paşii şi le îmbia fiinţa spre nemurire. Acolo, în acea seară s-a născut dorinţa devenirii, acolo îngerii nu au mai jucat mistere, acolo luminile clătinate s-au stins. A fost o zi în care catedralele s-au cuminţit de oamenii grăbiţi, în care aerul cald ne inunda plămânii cu poftă unul de altul. Cumva, totul a început în Timişoara, pe străzile acelea gravate cu emoţii, în acea seară în care Luna s-a plecat, legată la gâtul ei.

(agonia zorilor)
(valsuri devreme)
(negru primordial)

Examenele frământau raţiunea şi cheful nebun de fugă. Era o seara de duminică în care trenul cufundat în beznă gonea spre Bucureşti, arhiplin, o seara în care am aşteptat, în care am cerut incapacitatea de a pleca. A fost seara în care am chemat fuga. Apoi miile de clipe frumoase. Aici ne apropie Caransebeşul, oraş calm şi uşor modern, oraşul în care am trăit prima atingere a privirilor. Acolo am găsit că dimineţile pot deveni dimineţi, acolo am întâlnit părinţii ei, apoi pe Roxi. Acolo am gustat din bunătăţile mamei şi acceptarea tatălui. Acolo, pe străzi am găsit cu ea că pe negru se scrie cu negru, că fiinţele noastre au o aură diferită de chemarea stelelor. Spre seară, am gustat din frumuseţea parcului, o cetate medievală adusă la mărimi simple, cu corăbii rătăcite în neştire, cu piraţi loviţi de râsetele noastre colorate. Apoi ne-am urcat în tren, din nou spre Timişoara, unde am ales un nou look al chipurilor pământene.
În Caransebeş am învăţat că oamenii sunt mai aproape de rai ca niciodată.

(stânca abruptă a mistrului)

Ploua de dimineaţă cu sunete noi, cu picuri subţiri. Oamenii aveau pelerine, umbrele şi păşeau grăbiţi. Noi ne îndreptăm uşor, cu fericire spre aranjarea chipului. Emoţiile multe ne stârneau îndoieli, dar cu libertatea între dinţi am lăsat maestrul să-şi facă treaba. Zâmbetele au născut iarăşi dupa cele 2 ore.
Plăcuţi impresionaţi de noua imagine, am pornit spre centrul Timişoarei, unde ne-am prins chipurile în câteva cadre, unele aşezate şi aici. A fost o zi minunată, în care oamenii zâmbeau nouă, în care soarele dansa ameţit de după norii de plumb, în care noi ne-am amestecat ideile pe băncile albe, printre porumbeii de cristal, pe drumuri bătute de maeştri ai muzicii şi teatrului. În Timişoara timpul a curs frumos, limitând viaţa doar la momente plăcute, la stări explozive în negru pur.
În acea dimineaţă am iubit din nou ploaia.

(învăluire totală)

(chip sulenemit în alb)
(Agonia frumuseţii)
(obraji pali şi suflet vesel)

Acum povestea ne îndreaptă spre Oneşti, unde am decis să mergem la nunta Laurei împreună. Am pornit deci din Caransebeş cu avânt nou, pentru o primă întâlnire cu familia, cu locul unde eu m-am născut. Drum lung, oameni nervoşi în trenuri, dar un final bine conturat, pozitiv. În Oneşti am stat o vreme scurtă, nevoiţi fiind să ne întoarcem viaţa la Timişoara. La nuntă, ţinuta noastră a fost spectaculoasă, de o frumuseţe gravată cu emoţie. Papion şi rochie neagră pentru început, apoi rochia în galben şi negru şi cămaşa mea de un apolinic albastru. Sub privirile edulcorate ale lumii am continuat ascensiunea, devenirea noastră. A fost un timp plăcut, cu prietenii mei cei tineri, cu plimbări prin parcuri şi pe străzile unde am dus conştiinţa mea în Dumnezeu de multe ori. A trebuit să plecăm devreme, în acea dimineaţă ploioasă, după duminica în care predica a stârnit lacrimi pe chipul bisericii (poate din acelaşi motiv plângea şi cerul).
A trebuit să plecăm... atunci când ploaia începuse din nou să-şi arunce dragostea.

(...şi vei fi sărutată cu spiritul meu)


(fuga de tăcerea noastră)

(drumuri de noroi)

(gânduri şi poeme în vară)

Oboseala ne-a adus cu bine în Caransebeş, unde câteva zile am odihnit trupurile noastre leneşe în somnuri sulenemite în îngeri şi câmpuri întregi de maci. Am mers în Timişoara, unde Andra a intrat la Litere, unde am trăit din nou pentru câteva clipe momentele vesele ale trecutului. Am mers la nunta Alisei cu Florin. Am stat lipiţi de pereţii reci ai casei de groaza căldurii cerului, apoi am vrut Penielul, dar ploaia a ales să cadă câteva zile în şir, apunând dorinţa noastră doar la Caransebeş, unde am rămas sinceri şi liniştiţi prin parcurile cu platani, prin Edenuri umanizate şi, din nou fericiţi, în liniştea nopţii unui oraş în care şi Cerul doarme noaptea târziu. Aici am promis unul altuia multe cuvinte, aici am dat nouă multă credinţă şi lacrimi, apoi o unire a mâinilor, a venei mâinii stângi, acolo am colorat iarăşi obrajii pali de vorbele mele, acolo în tremurul subţire a emoţiilor simpla prezenţă era poetul suprem. Acolo am citit împreună George Şovu, Nichita Stănescu, Blaga, Bacovia, Sorescu, Magda Isanos şi alţi zei ai poemelor, acolo am trăit poemele veşnice ale luminii.
Era o duminică dimineaţa, doi tineri pe peronul rece al gării, o geantă grea şi un drum lung în faţă. Lamentaţii multe, uşor umezind negrul ochilor ei. El urcă spre un acasă străin, ea rămâne pe peron ca o statuie a titanilor proaspăt gravată. Fierul infinit îi desparte pentru o vreme pe cei doi. Doar pentru o vreme...

(libertate în infinit)

("jocul serios")

Opriţi sub umbrele timpului, în stări inexplicabile, în neputinţa noastra de a întelege cadranele unui ceas simplu, ne-am lăsat purtaţi de viaţă pe cărările ei ciudate. În drumurile noastre am trecut prin câteva oraşe, unele mai simple, altele mai complicate. În calea noastră am întâlnit un oraş vechi, cu frumuseţe considerabilă, cu catedrale înalte, munţi semeţi şi străzi bine desenate, un oraş, un Braşov modern. Aici putinţa de a aranja cuvinte îmi scapă, pentru că acolo paşii noştri au fost la marginea perfectului. Clipele au scurs foarte repede şi am fost nevoiţi să plecăm curând. Dar opresc o clipă timpul de acolo, pe străzile lungi, veşnice parcă, unde mâinile noastre au simţit fiecare tresărie a celuilalt, unde mâinile noastre au cunoscut sufletul şi zâmbetele fiinţei iubite. Am dansat cu porumbeii, am aranjat culorile pe strada Sforii, am păşit cu emoţie în nefiinţa unui ideal nou, în vise aptere, uşor renăscute de un oraş care a fost apt să reabiliteze momentele triste al noastre, ca un Taumaturg frumos. Acolo am definit din nou viaţa, viaţa noastră, dorinţa noastră de a vieţui. Clipele au fost eterne, unirea timpului cu fiinţele noastre având pecete care ne va purta infinit în cele mai frumoase clipe, în extazul sincer a doi copii cu roşu pur în vene. Acolo am cunoscut fiecare pixel al zâmbetului ei, al chipului ei. Acolo...
Despre Medgidia doar câteva cuvinte. A fost o altă potecă, nu neapărat fericită din noi. Acolo i-am întâlnit pe Claus şi Tabi, cei doi nebuni ai zorilor, acolo am reuşit cumva să ne revenim, am reuşit cumva să ne emoţionăm ascensiunea. La Medgidia podul e maiestos, oamenii ciudati, iar oraşul simplu. Claus a fost un adevărat Faraon. Am retrăit cu el clipele în care câmpul de la marginea străzii era raiul nostru, în care poeţii cu capul spart de realitate ne desenau poeme, acolo a înţeles Andra legătura mea cu Claus, acolo a zâmbit cu mine şi acolo am reuşit să zâmbim peste abisul care ne dorea.

(apogeul fugii)


(melancolie, sărută-mă şi taci)

(Lirica chipului)
(durerea sfâşie timpul)

(fata cu luna legată la gât)

(tăcerea ca formă umană)

(pact între zei)

(elegia nopţii)

În Constanţa, Soarele are altă formă, altă construcţie şi răbdare cu oamenii. Pe plaja din Mamaia el suporta nebunia şi vacarmul turiştilor, suporta nevoia noastră de a ne picta pielea în negru. Apoi apa ne-a ştiut fiecare moment în care am zâmbit, în care am plutit în voia valurilor, cu mâinile împletite, cu acelaşi suflu nou a doi îndrăgostiţi. Roxi ne-a înţeles cumva. Aici am izbutit să alintăm timpul, ca acesta să ne lase mai mult împreună, am reuşit să savurăm acele gogoşi cu ciocolată şi sprite-ul rece, îngheţatele mele nesătule şi duşurile reci în infernul care se forma cu fiecare clipă de amiază. Am numit, într-un început, textele povestea zorilor, cu înţeles limpede în mintea ei, fiinţa care îmi aducea dimineţile noi pe retină. A fost un timp scurt şi aici, de parcă totul ar fi un minim permis, dar ştim că foşnetul viitorului are aură nouă, indulgentă şi zâmbete pentru noi. Am trăit frumos aici, am povestit frumos, am eliberat sufletul şi am roşit obrajii de tremurul celuilalt. Am făcut sute de poze, am învăţat străzile din Mamaia, ne-am bălăcit în fântânile arteziene, am atins cerul din telegondolă, am mers pe apele sărate ale mării negre, am dansat pe plajă şi am fugit în soarele Lunii pline. Nu sunt clipe uitate în scris, doar că unele sunt atât de sacre, încât nu pot lăsa cuvintele să le aşeze profanarea aici. Poate doar caleaşca cu alb şi albastru ne-ar fi înţeles perfect zbuciumul şi dorinţa aprinsă de a fugi în infinit. Poate doar noi am înţeles.
Apoi un tren murdar şi 7 ore de depărtare.
Curând o revedere.
La mare, îngerii au învăţat că mâinile au libertate de înţelegere şi viaţă, că mâinile au putere de a uni şi de a depărta iubirea, că mâinile legate pot zdrobi iadul cu forţa lor nebună, că unirea lor poate aduce dimineaţa cu soarele ei brav.

(alb pe alb)

(sunetul cald al nopţii)

(negru pe negru)
(sub glasul stins al nopţii)

(vals în clar de lună)
fuga de tăcerea mea


leagănul vieţii

dimineţile sunt dimineţi


soarele blând pe chip

Povestea nu are arta cea mai sfântă în format, ba e simplă, frumos aranjată cu poze zeci, lungă chiar, şi împlineşte dorinţa mea de a glăsui cumva cu voi, cei care odihniţi aici, cu ea, fiinţa care mi-a adus soarele pe chip. E povestea noastră, dar a ei. E data ei, e vorbită ei, iar locurile lipsă de aici, nu sunt eşuate conştient, ea ştiindu-le sacralitatea şi forma care nu poate adora scrisul. E o poveste simplă, dar care mişcă Adevărul, fericirea şi zâmbetul spre o nouă fugă, spre un nou ideal, un nou Zigurat în care să putem păşi uniţi, fără farse şi credinţe vulgare.
E o poveste fără un sfârşit fix, cu un început aproape exact, cu o cale grea, dar cu mâinile unite. O poveste a vieţii noastre, a realului. E o parte a lumilor în care ne purtam libertatea de a da viaţă cuvântului, culorii, eternului.

Cântec pentru tine

Tu îmi luminezi aşa frumos
viaţa şi bucuria.
Mi-ai spart singurătatea ce mă sufoca
şi ai reuşit
să rupi distanţa şi lanţurile ei.

Tu îmi umpli aşa frumos
patima şi sufletul.
Mi-ai spulberat durerea ce mă întrista
şi ai reusit
să te strecori în pixelii mei.

Tu îmi răsari aşa frumos
soarele şi negrul.
Mi-ai frânt îndoielile amare
şi ai reuşit
să zdrobeşti disperarea din mine.

Tu îmi făureşti aşa frumos
frânghia de care viaţa mea atârnă.
Mi-ai risipit furia
şi ai reuşit
să înfrângi râsul vanitos al lumii.

Astăzi,
eu cred că cea mai frumoasă întristare
pe care mi-ai adus-o,
este dorul de tine.

scris de: negru pe negru

Seara prietenilor La Cafenescu, 9 noiembrie 2007, Bucureşti.

Poveştile frumoase încep cu "A fost odată ca niciodată"... dar la mine nu a început aşa. A început cu o cameră rece de ultim etaj, într-o clădire aproape veche. camera 34. Cumva, textele sunt despre acele momente. Apoi a fost La Cafenescu, ultimul loc al oamenilor liberi. Acum suntem doar noi.
Un video cu două din cele câteva texte scrise de mine pe atunci. Un video al începutului meu. Oprobrii multe ar merita cameramanul care nu a prins pe veci şi textele Omul şi Infinita iubire, textele mele de suflet. Vă las acum, să vedeţi acest început slab al meu.

pe ape, în freamatul surd al Lunii

Poveste

Dimineaţa tremură plăpândă la atingerea soarelul vesel. E o zi de un amestec convins de culori în cetatea oamenilor liberi, cetatea ultimilor cavaleri. E linişte pentru o dimineaţă în care viaţa prinde iarăşi conturul şi mersul normal. Dinspre soare-răsare, în galopul calului, cu capul acoperit de gluga pelerinei şi cu mantia în vânt, se apropie în cântec de jale un străin cu o furie nebună, parcă plutind în văzduhul tulburat de durerea sa. Trupul lui e brav, iar pe chip se citeşte repulsia vremii în care se scaldă, acum când libertatea stă să cadă, ucisă de demonii încarnaţi. Străjerii se dau în lături, iar el îşi continuă asediul spre Palatul de Cremene, cu zgomot aspru. Acolo se află ea, Zâna trezită din visare, ultima fiinţă cu pleoapele atinse de negru. Drumul se apropie de final, iar chipul călăreţului se încruntă tot mai mult de greutatea mesajului.
Zâna îl aşteaptă cu nerăbdare sau poate aşteaptă cu teamă răspunsul revenirii. Roibul se opreşte, iar călăreţul aleargă şi sărută mâna Zânei, apoi împreună intră în sala mare, parcă prea mare şi luminoasă pentru acele vremuri negre, păgâne. Vestea neagră coborî picuri de sânge din ochii ei cu o furie nebună, în faţa cărora orice duşman ar fi îngheţat de spaimă. Îşi ridică mândră capul şi genunchii căzuţi şi se apropie de cavalerul îngenunchiat. Cu zbucium şi zbatere, urletul de sfâşiere se lasă ţintit în urechile lui pentru prima oară. Se temea pentru viaţa Zânei, pentru a mia oară, dar ştia puterea care îi curgea în trupul ei plăpând, ştia fiecare pixel din acea mândră Doamnă care era în faţa lui, ştia ce jurase în acea dimineaţă în care el o alese să poarte durerea oamenilor liberi şi ştia că nobila ei viaţă era zidită pe crezul şi litera veşniciei, ştia că moartea era reală şi că ea se apropia în galop spre ei, spre culmile lor bine protejate, dar ştia că nimic nu o poate înfrânge pe tânăra Zână atât timp cât el îi va fi scut şi viaţă. Pentru câteva clipe, gândul îl purtă la prima lor devorare a nopţii, când aleseră să fie zei supuşi morţii, când el îi aşeză trupul cald pe zambile, prins de sărutări şi somnul cald al nopţii îi deveni agonie. Ştia că acum lumea lor aproape se sfârşea, ştia de păgânii demoni care înaintau spre cetatea liberă, ultima cetate a Cavalerilor. Acum simţea pentru prima dată cum inima îi convinge buzele să o sărute, să îi vorbească, să o liniştească. Îi prinse obrajii în palmele lui rănite şi îi săruta fruntea, apoi ochii, buzele şi părul. Ea zâmbi usor şi îşi plecă furia în palmele lui, singurul apt să-i poarte viaţa mai departe, el, cavaler al Nordului, omul care i-a adus Lumina pe chip, singurul apt să învingă negura care se apropia cu vuiet. Se apropie de urechea lui şi îi şopti ceva. Ochii lui se albiră pentru câteva fracţiuni de timp, chipul se întunecă şi mâna atinse sabia frumos împodobită de rubine roşii. Îşi plecă fruntea în poalele ei, apoi ieşi în goana calului din cetate… […]

continuarea poveştii aici

deşi par să aiba doar fiinţă virutală, ele au aura vie în inima ta. e o altă formă, nu neapărat perfectă, de a dori revenirea şi clipele în care cerul nu mă durea.
ţie, iubita mea, andra.

din inima ţării

aranjez aici, în câteva grame ale jpg-urilor, o mică parte din chipul meu, purtat în lungul şi latul Universului. Câteva strigăte, o Lună plecată şi strazi ameţite de cântecul paşilor mei. E un alt fel de a scrie.

Lumina

el se află într-o încăpere obscură, plină de lucruri vechi, obosite de zecile de ani scurşi din rugina lor. în jur obiectele abia se discern, formele lor rămânând în negru, ca un joc de-a v-aţi-ascunselea cu final sinistru, aproape sadic. în amalganul de negru din crăpătura uşii de la magazie, o rază de soare veni cu forţă să iubească pământul rece. acea rază de soare cu particule de praf plutind în ea, deveni lucrul cel mai izbitor. vedea raza, dar nu vedea nici un lucru la lumina ei. rămase blocat, pentru câteva momente, de frumuseţea splendidă a luminii în formele sale de o desăvârşită existenţă. întinse mâna cu teamă spre rază pentru a se convinge că nu e doar o excitaţie a nervilor optici, un uşor miraj al vremii. căldura îi juca în palmă în forme divine, apolinice. observă în lumina din mâna stângă mişcarea venei de un purpuriu convins, cu o bătaie constantă, infinit plină de acel sentiment care îi ducea visurile spre culmi de fericiri. privea raza cu poftă, trecând mâinile prin ea, sărutând cu emoţie praful haotic care o compunea fără frică. se îndepărtă pentru câteva clipe la obiectele lui reci, dure. departe de Lumină se simţea gol, cu viaţa prinsă în pioneze muiate în venim, ca o miasmă a urii primordială. raza nu îi lumina încăperea, reuşind să aducă doar un alt univers în banala lui vieţuire. se aşeză pe un scaun prost tapiţat şi pentru câteva minute îşi părăsi lumea pentru aducerile aminte ale vieţii lui. tresări la amintirea leaganului în care ea îşi purta odată trupul, la apele pe care păşeau ca doi zei tineri, la câmpul în care îi desena maci şi lumi noi, la dansul în care ploaia le săruta obrajii şi în care ochii ei plângeau negru...! tresări. lumina tot mai clară îi aminti de ea. îşi ridică trupul greu de nopţi fără dimineţi. raza arunca aceleaşi calde particule. mâna lui rece o strânse, apoi îşi plecă genunchii în faţa ei şi aşteptă ca lumina să-i încălzească pieptul în care inima încetase să mai bată de ani buni, ani pe care nici el nu-i mai ştia număra. raza scăldă venele într-o mişcare nouă, cu poftă nouă de devenire. ochii reveniră la verdele lor senin, dar inima încă tăcea în goana ei spre moarte. îşi mişcă trupul şi lumina căzu pe ochi. totul în jur se blocă. instantaneu, întregul tablou anterior dispăru. nu mai vedea nimic din camera neagră şi nici raza nu o mai vedea. în schimb, încadrate de crăpătura uşii, zări frunze verzi care se mişcau pe ramurile unui copac de afară şi dincolo de ele, la milioane de kilometri depărtare, Soarele. zări frumuseţea acestuia şi puterea lui de viaţă. apoi cu teamă zări chipul ei, de o frumuseţe desăvârşită. îi vedea clar ochii negri, obrajii pali, părul ameţit de florile aşezate de el, apoi îi zări mâna şi trupul frumos aşezat în leagănul legat de braţele Lunii. glasul ei plâns îl chema, îi cerea revenirea şi cu pletoric cânt al mâinii stângi îi atinse fruntea, apoi obrajii şi mâinile lui reci. la atingerea ei, inima mişcă din nou viaţa într-un maraton infinit. închise ochii, dar lumina cădea în continuare dovedind realul. ieşi din rază, dar camera avea altă formă. vechiturile dispărură, scaunul rece şi el, frigul şi noaptea aspră se risipiră. obrajii lui erau frumoşi, ochii calzi, pieptul hrănea trupul cu sângele vesel al inimii. se întoarse spre raza de soare, dar în locul acesteia căzută, zăcea ea, fiinţa care îi desenase revenirea.
se aplecă asupra ei. pulsul abia recunoştea viaţa, ochii erau adânci în negură, iar mâna stângă semăna perfect cu mâna lui stângă din care ea îi dăduse viaţa. ridică trupul plăpând şi îl aseză cu dragoste pe patul aranjat în alb, apoi ca prins de nebunie deveni taumaturgul ei.

două zile mai târziu, pe plaja rece, desculţi, doi tineri îşi iubeau tinereţea. ea cu pletele în vânt, iar el cu mâna desenând cărările pe care o va purta. mâinile lor stângi erau identice, acolo unde rozul fin al venei se naşte.