două minute în noapte

vara mă minunam de lungile ore de soare, de noaptea care nu se lasă găsită decât uşor în două ore, dar şi acelea risipite de o dâră eternă de lumină.
astă vară am trăit doar zile, iar chipul a gustat căldura soarelui până la refuz, născând un zâmbet ca de o primăvară îmbolnăvită de copaci.
acum lumina amorţeşte în faţă nopţii. (e un schimb aproape corect, aproape sincer, ca o slavă împărţită între fraţi).
odată cu ea oraşul adoarme. e un somn atât de violent încât mă înfioară seară de seară când trebuie să merg să lucrez. străzile lungi şi goale poartă în ele umbre. becurile se agaţă de paşii mei urmărind până departe fiorul. cumva mă apucă groaza. o linişte de cer străbate vântul. încerc să-mi închei definitiv gulerul hainei, să mă protejez cumva de tăcerea asta infernală.
caut cu privirea un om de care să îmi agăţ realitatea, de parcă existenţa lui mi-ar spulbera teama de a nu cădea în acelaş coşmar al copilăriei. caut în gând o imagine frumoasă cu care să ajung la finalul celor 2 minute de maraton forţat. caut să mă conving că oraşul nu e părăsit de fericire, că dincolo de porţile nopţii se află fericirea, dar asta în sufletul în care noaptea nu poate exista.
iarna aduce o tăcere infernală în suflet. străzile goale nu prevestesc nimic bun. doar fumul hornurilor anunţă o pată de viaţă, însă o viaţă blocată între pereţii oraşului alb.
acum înţeleg preţul pe care trebuie să îl plătesc, preţul luminii din vara ce-am trăit-o.
acum e doar ploaie de nord, fără lumina soarelui de mâine.