găsesc o linişte teribilă în paginile cărţilor, o linişte ca muzică ce ţi se repetă în minte ore în şir, obsedant de plăcut. ar fi trebuit să mă opresc şi să citesc dedicaţia de la începutul cărţii, dar nu pot lipsi finalul de timp, nu pot forţa povestea să ia o pauză când totul se întâmplă atât de sacadat, când aştrii cad în luptele acestea acerbe dintre fiinţe. descopăr tot mai mult graţia intelectului uman, forma prin care ne putem elibera de oboseala vremurilor, ca şi cum libertatea e un capitol încheiat cu voia poeţilor.
găsesc că e frumos să uiţi de soare şi de lună, de un somn odihnitor, necesar, pentru că nu poţi pune punct, ci doar o virgulă urmată de o altă virgulă, dar niciodată de un punct din care să răstorni universul. e o linie subţire între a renunţa de amorul artei şi a cultiva în acele virgule posibilitatea unei invitaţii la moderat, adică la un final ce nu va tulbura dedicaţia cărţii.
mă găsesc prins în mijlocul cărţii şi nu ştiu care e calea pe care trebuie să o urmez acum. îmi este puţin teamă de partea a doua, de ce ar putea dovedi litera, dar nu găsesc realitatea doar în prima parte. sunt necesare amândouă, omeneşte vorbind, dar forţa cu care diferă mă intrigă. până la urmă autorul suferă transgresa absolută, ca un Tolstoi gata să îşi plângă personajele rătăcite.
în literatură găsesc o altă formă pe care o pot atribui curajului, o formă care s-ar merita implementată în organismul uman cu forţa Divinităţii, însă mereu mă izbesc de o condiţionare dată omului prin naştere.
poate e mai bine să credem că deţinem controlul decât să îl avem în realitate. în momentul în care constatăm cum stau lucrurile s-ar putea să observăm că doar în cărţi avem puterea de a lovi cuvintele şi că realitatea e de fapt un bumerang, adică tot răul se întoarce în sufletul nostru, împotriva noastră, oricât am încerca să îl alungăm în celălalt, ca o fatalitate bravă.
dacă răul acesta necesar ni-l facem de fapt nouă, atunci ce Tolstoi va mai plânge sinuciderea Annei Karenina ca expresie a morţii sufletului nostru?
miercuri, 20 octombrie 2010
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)

3 chipuri:
Oboseala vremurilor e ispita maxima. Daca Intruparea e maxima apropiere, grija de multe e maxima departare.
Felicitari pentru articole. Le (re)citesc zilnic cu mare placere.
Vreau inapoi secunda de har, pentru ca timpul sa se-nvesniceasca. Arunc ura la cosul istoriei, pentru ca iubirea sa-si faca salas in inima fara pata si fara zbarcitura.
Din pacate, de multe ori preferam moartea si aruncam antidotul pe geam... Avem scaderi, dar si remedii pentru urcusuri. Numai ca am vrea sa sarim trei trepte deodata, nerabdatori... si iar cadem.... si iar de ridicam. Totusi, nu suntem Sisif, ci (nazuim sa fim) hristofori .
Nu vreau marire, nici bani, nici case; vreau ca Aghiutza sa ne lase. Moartea nu ma-nfricoseaza, cand Tatal ma-mbratiseaza. Boala vrea sa ma secatuiasca, Tatal sa ma mantuiasca; Moartea nu m-a omorat, ca nu am fost la suflet urat. Tatal m-a-nmiresmat, m-a scapat de grav pacat; Haide, moarte, hai cand vrei; de la Tatal nu ma mai iei.
Lev Tolstoi a scris "Anna Karenina".
mulțumesc pentru atragerea atenției.
Trimiteţi un comentariu